De copil am simtit la fiecare pas ca nu ma pot integra usor, incercand sa ca imi gasesc locul. Ma credeam ciudata, si vedeam ca nu ma potrivesc. Ce gandeam era din alta poveste, iar subiectele care ma interesau, erau adesea intr-o lume intangibila. Reperele erau diferite. Limbajul comun nu exista. Am simtit ca am un foc aprins in mine, care ma face sa disper, ca nu pot fi asa cum societatea ma voia: la fel ca ceilalti. Mi-am cautat locul, si nu l-am gasit, pana am inteles ca nu il voi gasi vreodata. Trebuie sa il construiesc eu. Sa ii cunosc procesul. Asa am invatat sa ma accept si sa-mi vorbesc frumos, iar fiecare lucru care mi-a fost spus ca este “defect” era defapt, un mare atuu al meu- pe care oamenii nu reuseau sa il inteleaga. Vad libertatea in felul in care ma joc. In cum ma descopar ca pot. Pot orice imi propun, iar dorintele mele ard in mine, si nu ma lasa pana cand nu reusesc. Nu exista nimic pe lume, sa ma tina inchisa. Libera sunt atunci cand nu ma mai explic. Oamenii ...